Promovarea Traditiilor Haiducesti

Nyomtatás Küldés

Lupta pentru libertate a lui Bocskai István


Lupta pentru libertate a lui Bocskai István
Lupta de eliberare a lui Bocskai şi a haiducilor, cauzele şi consecinţele acesteia se pot studia mai aprofundat doar din anul 1956

I. Precedente


Lupta de eliberare a lui Bocskai şi a haiducilor, cauzele şi consecinţele acesteia se pot studia mai aprofundat doar din anul 1956, când istoricul  Nagy László a găsit în Arhivele Naţionale,  printre documentele familiei Eszterházy, arhiva secretă şi confidenţială a lui Bocskai.

Ce ne poate tramsmite această luptă de eliberare? Primim oare jaloane, rezolvări pentru problemele prezentului şi îndrumare pentru viitor? Lupta de eliberare a lui Bocskai ne învaţă, ne oferă exemple de nişte adevăruri eterne, cum ar fi dragostea de patrie, sacrificii asumate pentru cauza naţională, lupta pentru idealul de libertate, sacrificii aduse pentru soarta naţiunii. Avem ce învăţa de la Bocskai, care, răbufnind  dintr-o situaţie total lipsită de speranţă, şi-a condus lupta pentru libertate împotriva habsburgilor cu atâta succes cum nu a putut face niciun alt conducător de al nostru.

Bocskai (1557-1606) a avut şase surori şi patru fraţi, împreună cu el erau 11 care au ajuns la vârsta majoratului. În afara lor s-au mai născut cinci copii, dar au murit la o vârstă fragedă. Tatăl, Bocskai György era supusul regelui maghiar, prizonierul  reginei Izabella. Mama, Sulyok Krisztina din Lecske, fata prim-lacheului regal.

Întrucât în secolele XVI. şi XVII. Ungaria şi Transilvania a devenit un fel de câmp de luptă permanent, marea majoritate a tinerilor din  aristocraţia şi  nobilimea maghiară deja din copilărie au însuşit elementele de bază ale milităriei. Băieţii, pe lîngă călărie şi mânuirea diferitelor arme, au fost învăţaţi  la ştiinţa fortificaţiilor, la luptele de aici, la curajul voinicesc, la supunere şi la comandă. Bocskai şi-a însuşit nişte cunoştinţe militare mai serioase în anul 1573, când la vârsta de 17 ani a intrat în rândurile tinerilor nobili ai împăratului Miksa I., totodată şi rege maghiar-croat, astfel a devenit membru în cadrul gărzilor curţii. În scurt timp, Bocskai devine un demnitar al curţii, primind şi un salariu adecvat pentru întreţinerea a mai multor cai. În curtea lui Miksa a însuşit cunoştinţele de bază necesare în  administraţie şi în politică. La aceea dată, curtea Habsburg - Praga - unde şi-a petrecut tinereţea era unul din centrele principale şi animate ale vieţii politice europene.

Tatăl, Bocskai György, în anul 1576 a contribuit la o întorsătură semnificativă în viaţa băiatului său, István a părăsit Praga, curtea împărătească  şi la vârsta de 19 ani a intrat în serviciul principelui Transilvaniei.

La sfârşitul secolului XVI. şi începutul  secolului XVII., principatul transilvănean se caracteriza printr-o izolare economică, stagnarea şi chiar scăderea dezvoltării oraşelor-târguri (mezovaros) şi creşterea povarei iobăgimii.  Burghezia din Transilvania nu constituia  un factor politic determinant. Susţinerea turcilor de către Transilvania - în schimbul unei  independenţe de moment / semivasalitate - i-a asigurat Înaltei Porţi nu numai stăpânirea paşalâcului ungar ci şi a două voievodate româneşti, mai mult, au pus stăpânire pe întreaga peninsulă Balcanică, fapt confirmat de mai multe rapoarte ale vizirilor turci. Principii transilvăneni,  sprijiniţi de puterea sultanului, au pus o stăpânire cvasitotală asupra nobilimii legislative.  Aristocraţia şi nobilimea care trăia sub această „tiranie" nu a fost consolată de politica de toleranţă manifestată de principe faţă de diferitele religii.

Transilvania nu a fost ocolită de schimbările politice atât pe plan intern cât şi pe cel extern nici sub guvernarea celor trei Báthory (Kristóf, cumnatul lui Bocskai, Zsigmond, nepot de soră lui Bocskai şi Gábor, pe care Bocskai la Rákosmező l-a desemnat drept succesorul său) cu care Bocskai a intrat în contact imediat după întoarcerea sa  din curtea habsburgilor. Bethlen Farkas, istoric transilvănean scrie despre familia  Báthory că întotdeuna a avut un curaj vitejesc pilduitor faţă de  regii Ungariei. Au avut un rol marcant în istoria maghiară. Familie, care a dat prefecţi, prim-magistraţi, căpetenii, voievozi ardeleni mai apoi chiar şi principi, cel mai vestit fiind acel  Báthory István din Şimleul Silvaniei, care pe lângă scaunul de principe a obţinut şi tronul polonez. La mijlocul secoului XVI. şi în a două parte a acestuia, în ierarhia socială feudală din Ungaria şi Transilvania, cu cele 4299 de gospodării iobăgeşti care se răsfirau peste nouăsprezece comitate, marea familie Báthory s-a situat pe locul întâi atât ca avuţie cât şi ca putere.  De aici rezultă aproape în mod legic că familia nu avut parte doar  de veneraţie şi omagii ci şi de invidie, duşmănie şi calomnii. (Dintre infamanţii Báthory este de ajuns să ne amintim de frumoasa Erzsébet, de Anna care a avut parte de un proces de vrăjitoare şi de Zsófia,  „doamna sângeroasă" )

În anul 1583 Bocskai s-a căsătorit cu Hagymássy Kata, văduva tânără şi bogată a lui Varkócs Miklós.  Această căsătorie cu tânăra văduvă, care avea proprietăţi învecinate cu ale lui, l-a făcut pe Bocskai stăpânul unui domeniu întins în Partium. La începutul căsătoriei şi-a petrecut timpul pe aceste domenii, se ocupa de treburi publice , cu conducerea şi administrarea proprietăţilor sale şi cu politică. Acest latifundiar bihorean avea un ochi ţintit tot timpul spre Alba Iulia, ca să fie la curent cu toate întâmplările, evenimentele şi în aceşti ani când era retras pe domeniile sale şi se gospodărea acolo. Bocskai s-a gospodărit bine, aproape an de an şi-a mărit averea cu câte un sat, castel sau cetate.

Báthory Zsigmond s-a născut drept fiul lui Báthory Kristóf,  căpitanul Oradeiei, un romano-catolic habotnic şi a „calvinistei" Bocskai Erzsébet.  Báthory Kristóf va deveni principe, iar pe Bocskai îl plasează pe lângă fiul său, Zsigmond, numindu-l şi membru al „domnilor testamentari". În ochii cumnatului său Kristóf,   Bocskai era un om care vedea, auzea, era studios, priceput, moral, avea cuvânt, faptele sale erau morale, era atras de ştiinţe , calităţile sale pot fi pilduitoare în fiecare clipă.

În anul 1588 majoritatea celor care făceau parte din structurile de conducere transilvănene, au ajuns la concluzia ca Zsigmond, pe atunci de 15 ani, să fie declarat major, cu condiţia să nu ia decizii fără acordul consilierilor săi. Printre cei care doreau acest majorat era chiar şi Bocskai István, unchiul principelui.  Báthory Zsigmond a guvernat împreună cu un corp de consilieri compus din 3-4 membri. Zsigmond, un catolic bigot, pe lângă o serie de defecte avea multe calităţi: cunoştea mai multe limbi, avea talent muzical, adesea se ocupa de actorie, era un sportiv excelent, făcea călărie, scrimă, tragere la ţintă, era foarte citit şi considerat un om învăţat, avea şi calităţi de orator.

Familia Báthory, din diferite motivaţii, în contradicţie cu statutul lor de catolici, a insistat  pentru menţinerea status quo-ului existent, fiind sprijiniţi şi de nobilimea transilvăneană de religie protestantă. Din punctul lor de vedere, Transilvania trebuie să fie alături de Înalta Poartă până la alungarea definitivă a turcilor de pe teritoriul Ungariei.  Parte din aristocraţia şi nobilimea transilvăneană, denumită şi „pro-turcă" sau „turceştii"  în realitate urau dominaţia otomană la fel ca şi cei din tabăra adversă, „nemţeştii". Până în vara anului 1594, raportul de forţe dintre cele două tabere era echilibrat, după care „turceştii"  au obţinut un plus de putere până la întorsătura sângeroasă.

Se purtau lupte cu Înalta Poartă fără declaraţie de război încă din anul 1591, lupte care mai târziu erau cunoscute sub numele de „războiul de cincisprezece ani".

În primăvara anului 1592, în locul lui  Báthory István din Ecsed,  drept căpitan al Oradiei a fost numit Bocskai István. Pe atunci fiind de 35 de ani, la data de 1 mai  1592 a primit actul de numire în funcţie în palatul domnesc de la Alba Iulia. Din ordinele domneşti precum şi din actele de numire în funcţii cunoaştem faptul că cetăţile Zsáka, Bajom, Sarkad, şi Biel erau sub comanda căpitanului Oradiei, şi tot el trebuia să asigure pregătirea de luptă a militarilor comitatului Bihar şi a oraşului Oradea. Armata pusă la dispoziţia sa avea un efectiv 3000 de soldaţi, dar în caz de nevoie, cu diferite mobilizări şi recrutare de mercenari acest număr putea fi mărit semnificativ. Pentru cel numit, această funcţie nu crea doar obligaţii militare. Ca prefect al comitatului Bihar, făcea dreptate în diverse procese, litigii, totodată lui îi revenea şi sarcina de asigurarea legalităţii în întregul comitat. Peste toate acestea,  principele Zsigmond i-a lăsat protestantului Bocskai  cu limbă de moarte, ca „creştinii catolici să fie menţinuţi pe locul lor, în situaţia lor actuală şi să-i ocrotească împotriva tuturor".

Acest Bocskai István, un maghiar adevărat, protestant, cel care a devenit marele domn şi cel  mai mare latifundiar din comitatul Bihar, căpitan al Oradiei, făcea parte din acei moşieri  maghiari care nu-şi foloseau averea şi puterea doar pentru prosperare personală ci s-au străduit ca acestea să slujească şi interesele ţării şi a naţiunii. Efectul unit a mai multor cauze l-a făcut pe Bocskai partizanul luptei împotriva turcilor. În toţi aceşti ani grei, atât în Ungaria cât şi în Transilvania se ducea o luptă pe viaţă şi pe moarte împotriva turcilor.

 

 

II. Lupta de eliberare a lui Bocskai împotriva turcilor

 

Adunarea naţională din septembrie 1593, ţinută la Alba Iulia, la presiunea „turceştilor" s-a opus planurilor războinice ale principelui Báthory Zsigmond şi a celor de partea lui.   Báthory Boldizsár, prim-căpitanul Transilvaniei era de partea „turceştilor". Oastea transilvăneană, cu toate ameninţările conducătorilor militari turci nu a pornit împotriva fraţilor de sânge din Ungaria. Partea „războinică" deocamdată atât a putut face că i-a încurajat pe cei din Ungaria, îndemnându-i la rezistenţă, la continuarea războiului împotriva turcilor, îmbărbătându-i cu posibilitatea unei victorii. Membrii părţii „războinice", la sesiunea din februarie 1594 a adunării naţionale au declarat că aservirea în continuare a politicii anticreştine a turcilor nu înseamnă altceva decât „înfigerea pumnalului în propriul piept" şi sprijinirea acelora cărora după nu mult timp „trebuie să le întindem şi gâturile noastre". Deci, dacă mobilul nostru este dragostea de patrie, dacă în sufletele noastre purtăm izbăvirea şi libertatea, a sosit timpul să ascultăm chemarea lui Dumnezeu, să ne debarasăm de acel servilism pe care până acum am numit-o libertate (Szilágyi Sándor szerk.: Erdélyi országgyűlési emlékek, Bp., III. Pag. 336-337.)

De partea celor „războinici" au trecut şi trupele curţii, cetăţile de la graniţele  Transilvaniei, soldaţi din Partium, haiducii, într-un număr tot mai mare şi secuii liberi. Persoanele şi masele care i s-au alăturat principelui Báthory Zsigmond reprezentau  o putere considerabilă, dar influenţa lor avea mai puţină greutate  decât cea a „turceştilor".

La sfârşitul lunii august 1594, la ordinul principelui, „domnii turceşti" au fost arestaţi, o parte din ei au fost audiaţi şi executaţi, fiindcă au complotat pentru uciderea principelui. De la cei executaţi, de la cei lăsaţi în viaţă dar condamnaţi, principele a confiscat aproximativ un milion de florini de aur, 22 de chintale de vase de argint şi uriaşe proprietăţi, toate acestea contribuind la creşterea fondurilor materiale necesare pornirii războiului împotriva turcilor. (Nagy László i.m. pag. 66.)

Bocskai a avut un rol hotărîtor  nu numai în organizarea unei tabere militare aptă de luptă împotriva turcilor în Transilvania dar şi în pregătirea şi generarea schimbărilor politice considerate necesare unei lupte eficiente. Cu preţul sângelui scump al celor executaţi, Bocskai a înarmat partea estică (Transilvania) împotriva turcilor. O asemenea acţiune internaţională, în afară de el nu a avut nimeni. Bocskai a văzut, că guvernarea habsburgică nu este capabilă să-i alunge pe turci şi nici să apere Transilvania.

În 1595, fiind căpitanul Oradiei şi comandantul adjunct al lui Zsigmond, a fost unul dintre conducătorii forţelor militare creştine unite care au pătruns în Muntenia împotriva marelui vizir,  Sinan paşa. Ca organizator militar, avea sarcina asigurării bazei financiare, a ajutoarelor de război, alimentaţia trupelor şi asigurarea hranei pentru cai, grija pentru achiziţionarea armamentului, a mijloacelor de luptă, precum şi organizarea tehnicii militare, a serviciilor de sănătate şi asigurarea unei armate cu un efectiv suficient.  La chemarea lui Zsigmond, pe lângă Bocskai, a pornit un război împotriva turcilor şi Petru Aron, domnitorul Moldovei şi Mihai Viteazul, voievodul Munteniei. Rudolf a trimis doar  1600 de soldaţi germani şi 5000 de arme de foc, drept ajutor de război. Bocskai a condus o armată de 10000 de soldaţi, iar Mihai Viteazul una de 8000 de soldaţi. Pentru oprirea şi respingerea forţelor principale turceşti, armata transilvăneană care avea o armată care abia a depăşit 20000 de soldaţi, nu părea deajuns. Zsigmond a promis secuilor redarea libertăţilor avute în trecut( nu s-a gândit serios la această promisiune), promisiune,  în urma căreia aproximativ 20-24 de mii secui înarmaţi s-au grăbit către tabăra acestuia. Cu această creştere de efectiv, forţele creştine puteau înfrunta cu curaj marele vizir şi armata sa de 90-100 de mii soldaţi. Când la data de 18 septembrie 1595. armata creştină a început o pătrundere mai lentă din Transilvania în Muntenia şi a trecut Carpaţii Meridionali, marele vizir Sinan, care avea o garnizoană foarte puternică în Târgovişte şi în Bucureşti, s-a retras înspre sud. Alimentaţia oastelor creştine s-a asigurat din Transilvania. La 16 octombrie, armatele unite au ajuns sub oraşul Târgovişte, care a fost apărat de o garnizoană turcească cu un efectiv de 4000 de soldaţi.  În ziua treia a asediului, Bocskai a ordonat trupelor transilvănene pe care el le-a comandat în mod direct, pornirea atacului decisiv. Cu sacrificii mari au reuşit să rupă palisadele şi să treacă de ele, dând foc clădirilor interioare. În oraşul mistuit de flăcări a început o luptă groaznică, pe viaţă şi pe moarte. Soldaţii turci, care au căzut aproape în întregime, au luptat până la capăt.

După cucerirea Târgoviştei, armata unită a pornit înspre Bucureţi, de unde, la 20 octombrie, Sinan şi-a continuat retragerea către Giurgiu.  Cu un simţ tactic remarcabil, Bocskai a pornit atacul în momentul trecerii de pe un mal pe celălalt, atunci când majoritatea armatei turceşti era deja pe celălalt mal al Dunării de Jos. În aceste împrejurări au cauzat prierderi însemnate duşmanului. De acum începe să cunoască lumea creştină numele lui Bocskai István.

Dacă Transilvania, în anul 1595 nu şi-ar fi asumat un rol activ împotriva turcilor, ar fi avut consecinţe fatale nu numai pentru Regatul Ungariei, fraţilor noştri de sânge dar şi pentru soarta Transilvaniei.

La începutul de toamnă al anului, pe timpul înrolărilor generale, s-au ivit divergenţe între secuii de rând şi elită. Existau nobili şi stăpâni, care nu erau dispuşi să permită înrolarea secuilor de rând aruncaţi în iobăgie în ciuda actului de eliberare şi al apelului principelui. Aceştia, făcând referire la promisiunea principelui, s-au confruntat cu stăpânii lor, în sate au tras clopotele, aşa cum se obişnuia cu ocazia revoltelor ţărăneşti.  Excesele secuilor de rând, care la un moment dat ameninţau cu o răscoală ţărănească generală, i-a făcut pe nobilii transilvăneni să acţioneze rapid. Comisia adunării naţionale a declarat promisiunea principelui nulă, ca o măsură luată sub constrângere şi i-a somat pe secui să se întoarcă la poziţia lor socială anterioară. Dar secuii de rând s-au coalizat în secret şi au decis că „mai bine mor de o mie de ori decât să-şi slujească vechii stăpâni". Cei care nu îi urmează, „vor fi traşi în ţeapă cu capul în jos".

Principele Báthory Zsigmond a plecat la Praga pentru problema ajutorului de război al anului următor, 1596. Înaintea plecării, el a investit-o pe nevasă sa, Maria Krisztierna şi pe Bocskai István cu atribuţii de regent. În aceste condiţii, rezolvarea problemelor curente de guvernare i-au revenit lui Bocskai şi a trabuit să acţioneze ca atare, ajungând  în faţa unor decizii grele. El se temea, că în lipsa principelui, mişcarea secuilor va degenera într-un război mai periculos decât cel dus împotriva turcilor. Pentru evitarea acestei situaţii, unele teritorii au fost împărţite între conducătorii nobilimii astfel ca aceştia să prevină din timp orice dezordine. Conducătorii desemnaţi de către Bocskai au primit dispoziţie, „conducătorii revoltelor să fie pedepsiţi exemplar iar populaţia nevinovată să fie forţată la supunere mai degrabă prin întimidare decât cu ajutorul armelor, dacă nevoia concretă nu cere altfel". Acest ordin a asigurat comandanţilor trupelor de  represalii un cadru lejer pentru luarea unor decizii în mod liber şi chiar şi pentru satisfacerea setei de răzbunare (Baranyai Decsi János históriája (1592-1598, Bp., 1982. pag. 301-306.)

Comandanţii s-au răfuit cu „mână forte", mai mult, cu „cruzime extremă" cu secuii de rând, care doar au crezut în promisiuni şi ţineau la libertatea lor binemeritată. S-au făcut execuţii în masă, mulţi au fost traşi în ţeapă, mulţi au fost spânzuraţi. Arestările şi execuţiile durau mai multe zile. Când au terminat cu spânzuratul şi cu trasul în ţeapă, au început să taie nasul, urechile, mâinile celor arestaţi, alţii au fost bătuţi pe banca de schinguire în urma căreia unii au şi murit. Rezistenţă au întâmpinat doar în Trei Scaune, care însă a fost înăbuşită repede şi reprimată în mod sângeros de către  Ravaszdi György - consilierul principelui - care, conform ordinului primit în 1594 i-a sugrumat în închisoare pe  Báthory Boldizsár şi pe Kovacsóczy Farkas.  „Nici măcar un păgân nu ar fi făcut aşa ceva! Să procedezi aşa murdar cu săracii secui care şi-au redobândit libertatea, care l-au urmat pe Báthory Zsigmond în Muntenia împotriva turcilor. Acest lucru s-a întâmplat în timpul carnavalului din 1596". (Mikó Imre - Szabó Károly szerk. : Erdélyi történelmi adatok, Kolozsvár, 1855-1862. I. Pag. 47.)

La data de 17 februarie 1596 Bocskai îi scrie lui Zsigmond următoarele: „atâta haos nu putea fi oprit fără moarte". Bocskai,  prin aplicarea represaliilor a protejat statul de la un rău mai mare, de un haos naţional, de un război civil.

În toamna anului 1596, în bătălia de la Mezőkeresztes, apoi la asediul oraşului Timişoara, armata transilvăneană, în frunte cu Zsigmond, dar fără soldaţii secui, a suferit o înfrângere.   Noul mare vizir, Hasan paşa l-a rugat pe Zsigmond să se întoarcă la vechiul statut de vasalitate faţă de turci. Pe de altă parte, Rudolf vroia ca Transilvania să fie pusă sub autoritatea habsburgilor. În această perioadă, consilierul secret principal al lui Zsigmond nu mai este Bocskai ci cancelarul Jósika Zsigmond.  Acest bărbat deştept şi un catolic zelos a sprijinit necondiţionat principele în orice problemă, chiar şi în acele acţiuni la care protestantul Bocskai nu ar fi fost partener. De exemplu, Zsigmond la Praga şi-a asumat obligativitatea de a permite intrarea iezuiţilor în Oradea, una din citadelele calvinismului. Pentru îndeplinirea acestui angajament, a vrut să profite tocmai de absenţa lui Bocskai de la Oradea, crezând că locţiitorul acestuia,  vicecăpitanul Király György, om de origine simplă,  nu va avea curajul să contramandeze ordinul. Dar totul s-a derulat altfel.  Soldaţii cetăţilor de pe graniţe au protestat vehement împotriva acestui „atentat religios", la care principele a reacţionat într-un mod nefericit. Zsigmond, care era obişnuit cu comportamentul serviabil al nobilimii legislative transilvănene, nu a ţinut cont de atitudinea cu totul diferită a soldaţilor din cetăţile de la graniţe. Întrucât niciodată nu a trăit printre ei, nu a realizat  că în rândul acestei populaţii militare a trăit mai departe şi a înflorit „democraţia" libertăţii şi a obiceiurilor breslelor. Consecinţa directă a ofensei aduse lui  Király György şi soldaţilor săi a fost desprinderea acestei cetăţi importante de Transilvania şi numai după 8 ani s-a reîntors sub autoritatea principelui. Garnizoana, ani la rând au primit ordine doar de la regele Rudolf, lucru care a atras şi desprinderea întregii Partium. Iată o scrisoare fără de Dumnezeu şi Oradea era pierdută pentru Transilvania!

Această rupere a fost posibilă şi datorită faptului că în primăvara anului 1598, Zsigmond, după lungi şovăieli a abdicat şi a predat tronul Transilvaniei delegaţilor lui Rudolf. Nobilimea legislativă din adunarea naţională transilvăneană, întimidată şi de această, dată a acceptat, fără comentarii faptul că s-au luat decizii peste capul lor, fără să fie întrebaţi. Legat de această atitudine, Szamosközy István scria cu indignare „Această adunare nu este o adunare naţională ci o adunătură, o şleahtă ieşită din minţi fără să le pese de lege, de drept, de raţiune...în loc de libertate se vede doar umbra acesteia, o copie a unei libertăţi aparente...domină forţa şi violenţa, silindu-i pe cei mulţi să asculte şi să aprobe ceea ce nu au vrut". (Szamosközy István: Erdély története 1598-1603. Bp., 1977. pag. 70.)

După  Szamosközy, şi Bocskai a fost printre acele persoane care nu au fost de acord cu iniţiativa lui Zsigmond privind părăsirea Transilvaniei şi predării acesteia nemţilor.

„Capriciile nebuneşti" ale lui Rudolf au fost întrecute doar de „ura neîmpăcată faţă de unguri". Politica sa antireformistă a dus la formarea unei tabere unite a nobilimii maghiare cu ţărănimea şi cu burghezia. Aşa au iniţiat aceste categorii sociale o luptă comună împotriva asupririi germane şi aliatului său, conducerea clerului romano-catolic. Administrarea problemelor legate de Ungaria a fost cedată de către Rudolf fraţilor săi, mai înainte arhiducelui Ernest apoi arhiducelui Mathias.

Bocskai avea o relaţie de neîncredere, care a fost şi reciprocă faţă de delegaţii regelui trimişi în Transilvania în anul 1598. Această neîncredere din partea lui nu a fost lipsită de fond întrucît vice-palatinul Istvánffy Miklós, episcopul onorific de Csanád, Szuhai István şi consilierul imperial Bartholomeus Pezzen, de la bun început l-au ignorat.   Fiind considerat  un „spirit fără astâmpăr" l-au destituit din funcţiile avute, iar în fruntea  Oradiei a fost numit un alt căpitan.  Pesemne, nu au bănuit că prin aceste măsuri au privat casa Habsburg de principalul aliat din Transilvania.

Delegaţii guvernării habsburgice au fost primiţi cu neîncredere nu doar de acel Bocskai căruia i-a fost periclitată chiar şi existenţa, ci şi de către marea majoritate a cercurilor influente transilvănene, oameni care nu îl simpatizau niciodată pe Bocskai şi care mai degrabă s-au bucurat de ignorarea acestuia. Pentru ei, intrarea Transilvaniei sub dominaţie habsburgică a însemnat continuarea războiului împotriva turcilor care ar împovăra societatea transilvăneană cu noi biruri. Cînd în vara anului 1598 Bocskai s-a opus pentru prima dată habsburgilor din cauza ignorării sale şi l-a readus pe Zsigmond în Transilvania, i s-au alăturat şi cei care nu l-au agreat deloc. Nobilimea legislativă, doar cu o majoritate vizibilă egyszerű felkiáltással a hotărât readucerea lui Zsigmond şi au depus din nou jurământul de credinţă faţă de principe.  Zsigmond l-a trimis pe Bocskait la Praga pentru tratative iar  nu după mult timp l-a chemat în Transilvania pe vărul său, cardinalul Báthory András şi i-a cedat tronul.

Din Praga Bocskai nu s-a mai întors în Transilvania, fiindcă era conştient că sub domnia lui Báthory András din Şimleu nu se putea aştepta la nimic bun. Împreună cu soţia sa, s-a retras în cetatea-castel de la Sâniob pe malul Barcăului. A dispus transportarea în secret a tunurilor şi a muniţiei de artilerie stocată în cetăţile sale din Transilvania.

Mihai Viteazul, voievodul Munteniei, la data de 28 octombrie 1599 la bătălia de la Şelimbăr învinge oastea principelui Báthory András. Principele fugar a fost omorât de către secuii care îi urau pe cei din familia Báthory. La Alba Iulia, Mihai se autodeclară principe.

La data de 3 aprilie 1601, adunarea naţională din Transilvania din nou îl alege principe pe Báthory Zsigmond, care de această dată se declară în mod deschis adeptul unei vasalităţi faţă de turci. Generalul austriac Basta, împreună cu Mihai Viteazul, la data de 3 august 1601 a învins trupele principelui. După această victorie, fie din cauza neîncrederii, fie din cauza geloziei, generalul Basta l-a omorît mişeleşte pe Mihai, militar dovedit a fi excepţional în lupta împotriva turcilor, iar în Transilvania a introdus o guvernare militară.

Domnii şi nobilii transilvăneni, „plictisiţi" de război nu doreau nici guvernarea generalului Basta şi au continuat lupta împotriva guvernării habsburgilor. Până în vara anului 1602 au luptat sub conducerea lui Báthory Zsigmond, care a demisionat din nou şi a plecat la Praga, după care, sprijiniţi şi de forţe turceşti au luptat în continuare sub conducerea lui  Székely Mózes (1550-1603). După succesele temporare din anul 1603, la data de 17 iulie în bătălia de la Zărneşti, de lângă Braşov, fostul comandant al lui Báthory István a suferit o înfrângere hotărâtoare, căzând şi el în luptă.  (Aici a căzut şi Teleki Mihály (1634-1669), la vârsta de 35 de ani, cancelarul principelui Apafi Mihály). Faţă de această situaţie, membrii taberei anti-habsburgice fie se supuneau generalului Basta, fie au ales calea imigrării pe pământ turcesc, aşteptând, „ascunzându-se" şi sperând ca vremurile să se schimbe în favoarea lor. Generalul Giorgio di Basta a fost un talentat strateg şi comandant, „cavalerul cu pintenii de aur" al luptei împotriva turcilor.

Perioada care a început cu ultima abdicare a lui Báthory Zsigmond, se numeşte „Era Basta" (1602-1604). Ea se caracteriza prin instabilitate materială şi existenţială, precum şi printr-o sărăcie de nedescris. Transilvania, care din punct de vedere economic era mai slab dezvoltat chiar decât Ungaria, nu a putut suporta, fără zguduituri puternice, povara copleşitoare a războiului.  Basta scrie într-un raport, că din Transilvania, într-un an nu se pot aduna venituri de stat mai mari de 100 de mii de florini, pe când cheltuielile militare legate de apărarea Transilvaniei  se ridică la peste 300 de mii de florini anual.

 

III. Războiul de eliberare a lui Bocskai împotriva austriecilor


Bocskai, comandantul trupelor învingătoare în războiul împotriva turcilor, cel care a căzut în dizgraţia casei Habsburg, din cetăţile sale rămase din Partium a putut doar să asiste la  evenimente fără putinţa de a le şi forma.

În Ungaria şi Transilvania, în rândul populaţiei creştea nemulţumirea, descurajarea şi mâhnirea. Transilvania şi Partium a devenit de mult - din 1591 - „calea armelor" . Thurzó György, căpitanul Ungariei de Jos scria la sfârşitul anului 1602  despre austrieci că nu au bani pentru război, scade interesul populaţiei, scade chiar populaţia din cauza ciumei şi a diferitelor boli.

Bocskai era atent la toate evenimentele şi se consulta cu aristocraţia şi nobilimea din estul Ungariei, mai ales cu cei protestanţi,  cu care intra în contact. Aşa a intrat în legătură cu Báthory István din Ecsed, cu căpitanul de religie catolică, Kátai Mihály din Kálló, cu Bálint, fiul luptătorului împotriva turcilor Homonnai Drugeth, unul din cei mai bogaţi oameni din Ungaria de Sus, cu Nyári Pál, cel care l-a urmat în scaunul de căpitan al Oradiei. Aceştia, din diferite motive, fie religioase fie personale, au ajuns în conflict de interes cu guvernarea habsburgică. Încă din trecut, când era căpitanul Oradiei, avea legături strânse cu conducerea oraşului Debrecen.

Bocskai şi-a dat seama că atitudinea  anticonstiuţională, de jaf şi de germanizare forţată a casei de Habsburg, prezintă un pericol mai mare decât turcii!

În afara nemulţumirii generale - cu precădre religioasă - Bocskai mai avea şi un motiv  de „supărare" personal. El, care tocmai din cauza atitudinii sale pro-austriacă a fost exilat din Transilvania, a solicitat fără succes restituirea proprietăţilor sale confiscate de pe teritoriile guvernate de generalul Basta.  La data de 12 iunie 1604 Bocskai îi scrie lui Rudolf: restituirea posesiunilor şi cetăţilor din Transilvania este imposibilă. Majoritatea moşiilor au ajuns pe mâna altor proprietari, pe de altă parte din punct de vedere militar era important ca trupele germane să fie instalate în cetăţile lui Bocskai din Transilvania, fiind întreţinute din posesiunile aparţinătoare cetăţilor.

Generalul Basta, acest ofiţer superior tipic vest-european, un mercenar profesionist, s-a străduit să execute întocmai ordinele primite. Mai multe scrisori ale generalului sunt dovada faptului că în Transilvania poziţia casei de Habsburg era serios zdruncinată.  Basta a părăsit Transilvania oarecum bucuros când ordinul împăratului, în primăvara anului 1604 l-a trimis pe câmpurile de luptă din Ungaria de Jos.

Bocskai a făcut primii paşi către Înalta Poartă din proprie iniţiativă, atunci când a devenit o certitudine că în viitorul apropiat habsburgii nu-i vor restitui averea confiscată şi şi-a dat seama că nu prea este agreat de aceştia. S-a gândit că dacă împăratul nu-i restituie averea , va face acest lucru Înalta Poartă. În anul 1603, la bătălia de la Lepanto turcii au fost înfrânţi. suferind mari pierderi. Dar problema principală, ca şi în cazul conducerii militare imperiale, constituia lipsă cronică a fondurilor pentru solde, dar şi scăderea efectivului de soldaţi cu experienţă, apt de luptă.

În primăvara anului 1604 un rob de a lui Bocskai, pe nume Murat a dus oferta verbală a  acestui potentat din estul Ungariei, pentru preluarea demnităţii de principe al Transilvaniei. Conducerea otomană a primit favorabil această ofertă. Bocskai, într-un  alt mesaj verbal a precizat că este pregătit să conducă un război, cu sprijin turcesc, împotriva casei de Habsburg,  dacă împăratul nu-şi retrage de bunăvoie trupele din Transilvania. Sultanul Ahmed I. îl numeşte mare vizir pe Lalla Mohamed, care la ordinul sultanului, printr-o scrisoare, i-a cerut lui Bocskai  ca să se prezinte cât mai urgent pe un teritoriu turcesc pentru preluarea simbolurilor de principe  şi a banilor necesari pentru plata soldelor.

Printr-un ordin datat la 2 iulie 1604, Rudolf a restituit, cu termen imediat, toată averea confiscată a lui Bocskai, cu excepţia cetăţilor Gurghiu şi Vécs. Când s-a văzut cu averea restituită, Bocskai a renunţat imediat la planurile sale iniţiale, a întrerupt tratativele atât cu turcii cât şi cu imigranţii din Transilvania. Cel care a reintrat în graţiile împăratului casei de Habsburg, în noua sa calitate de consilier imperial şi regal, a plecat în Transilvania pentru vizitarea domeniilor reprimite.

Tânărul Bethlen Gábor, conducătorul imigranţilor pro-otomani din Transilvania, în ciuda acestor facilităţi a reuşit să-l canalizeze pe acest potentat bihorean prudent într-o revoltă anti-habsburgică. În drum spre casă de pe moşiile reprimite, în 20 septembrie, la Satu Mare, Bocskai află vestea conform căreia căpitanul Ungariei de Sus, contele Belgiojoso  este în posesia unei scrisori care desconspiră tratativele sale anterioare duse cu turcii. De abia a ajuns la cetatea Şoimi, a şi primit scrisoarea lui Belgiojoso care l-a învitat la Rakamaz pentru consultări în privinţa unor acţiuni de viitor împotriva turcilor.  În realitate, în afară de sfaturile lui Bocskai mai vroia să ceară un împrumut pentru plata soldelor. Bocskai, printr-o scrisoare, a refuzat invitaţia şi a hotărât începerea pregătirilor de autoapărare. Dacă într-o problemă a luat o  decizie, atunci a acţionat cu repeziciune. Prin curieri, şi-a convocat toţi comandanţii din cetăţile sale proprii pentru consultări: Örvéndy Pál din Cherechiu Mare, Székely Ferenc din Sâniob şi alţi oameni de încredere. I-a parvenit scrisoarea imigranţilor transilvăneni din teritoriile turceşti care au declarat că îl vor ca principe. Această consfătuire de la cetatea Şoimi a avut loc, probabil la data de 29 septembrie. Vroia să sondeze, în ce măsură se poate baza pe comandanţii săi şi pe alţi membrii ai anturajului său. S-a luat o hotărâre majoritară privind instituirea unei rezistenţe armate pentru apărarea libertăţilor religioase. Bocskai a luat hotărârea că va solicita sprijin turcesc, dar se va baza mai mult pe soldaţii maghiari, pe haiduci, pe care îi cunoştea încă din timpul când era căpitanul Oradiei şi îi conducea în Transilvania la  sfârşitul anului 1599.  Bocskai cunoştea modul cum se tratează cu această categorie de militari duri, greu de stăpânit, marţiali. Ştia că se poate baza pe aceştia, care au luptat cu vitejie sub steagul habsburgic împotriva turcilor, şi în lupta împotriva habsburgilor.  Sarcina de a-i câştiga şi de a-i plasa în dispozitiv de luptă a haiducilor liberi din jurul cetăţii din Cherechiu Mare cădea în sarcina căpitanului Örvéndy Pál, care s-a achitat cu succes de această sarcină. Planul de rezistenţă armată a lui Bocskai a fost trădată şi divulgată lui Concini, vice-căpitanul Oradiei de către Székely Ferenc, comandantul cetăţii Sâniob, Pozsgay Lázár, magistratul Curţii, Fráter István, secretarul lui Bocskai fiind şi rude.  În data de 2 octombrie, Concini, în fruntea a 600 de soldaţi a cucerit cetatea Sâniob - care a fost o fortificaţie cu un ambient plăcut - fără nicio lovitură de sabie. Entuziasmat de succesul de la Sâniob, Concini cu 400 de soldaţi a trecut la cetatea din Cherechiu Mare s-o cucerească. Aici nu a mai avut succes, mai mult, a trebuit să se retragă cu mari pierderi la data de 5 octombrie, fiind el însuşi rănit.

Belgiojoso, la aflarea primelor veşti a trecut la organizarea atacului împotriva lui Bocskai. Bocskai, într-o scrisoare adresată lui  Belgiojoso a declarat că este pregătit să-şi dea viaţa pentru apărarea cetăţilor sale indiferent de cine vor fi atacate, deci şi impotriva trupelor împăratului. L-a somat pe Belgiojoso, să predea imediat cetatea de la Sâniob şi bunurile sechestrate acolo.  Belgiojoso a convocat trupele austriece în cetatea  Adrian, ca de aici, cu această armată concentrată să distrugă cetatea din Cherechiu. Iată armata concentrată: colonelul Tomaso Cavriolo comandantul trupelor imperiale din Transilvania ( succesorul lui Basta), cu un efectiv de 3500 de cavaleri şi infanterişti retraşi din cetăţi, contele Dampierre, colonel din Timişoara cu o trupă de 2500 de cavaleri şi infanterişti, colonelul Pezzen cu trupa sa din Rakamaz ( 600 de călăreţi şi 3000 de infanterişti); 600 de soldaţi ai garnizoanei din Oradea şi cei din Kosice. Belgiojoso avea la dispoziţie peste 10000 de soldaţi. Contele colonel Dampierre, a fost un militar excelent al luptelor împotriva turcilor şi al războiului de treizeci de ani (1618-1648) şi un om care îi stima pe haiduci. Căpitanul Belgiojoso i-a dat un ultimat lui Bocskai. Acest conte de origine italiană, având o capacitate intelectuală şi o pregătire militară medie, şi-a subestimat adversarul, a subestimat personalitatea lui Bocskai, aptitudinile sale şi vitejia poporului maghiar. Pentru latifundiarul bihorean era de o importanţă hotărâtoare să împiedice unificarea trupelor imperiale, dispersate pentru moment.

Din cetatea sa din Şoimi, Bocskai s-a dus în secret la cetatea din Cherechiu Mare. A avut drept scop realizarea unui contact fizic cât mai apropiat cu cei care s-au aliat împotriva lui, să atragă o parte dintre ei - haiducii - de partea lui şi să fie el iniţiatorul atacului,  împiedicând concentrarea forţelor. Avea încredere în haiduci, care de mici copii „şi-au câştigat pâinea cu sabia". Bocskai, în loc de promisiuni tentante a trimis cadouri valoroase acelor căpitani de haiduci care aveau influenţă asupra comportamentului trupelor precum şi soldă, promiţând „pradă" consistentă soldaţilor de rând care nu erau plătiţi cu regularitate.  Delegaţii lui Bocskai, desigur, au făcut referiri  şi la religia protestantă a haiducilor, afirmând că Belgiojoso îl persecută pe stăpânul lor că acesta nu vrea să treacă la religia romano-catolică.  Pe lângă astea, concentrarea trupelor la Adrian are un scop secret, „catolicizarea lor şi nimicirea tuturor care se opun"  - putem citi în scrierile lui Belgiojoso (rapoarte şi scrisori). Haiducii, „nevrînd să fie călăii propriului popor", au trecut de partea lui Bocskai.

Haiducii care au fost sub comanda lui Belgiojoso, s-au pronunţat în seara zilei de 14 octombrie. Atunci, când  căpitanii Lippai Balázs, Németi Balázs, Ibrányi Ferenc, Dengeleghy Mihály şi Szénási Mátyás, s-au obligat în numele oamenilor  printr-o scrisoare de credinţă. Astfel, prin atragerea de partea sa a haiducilor liberi din Kölesér, de sub comanda lui Egry István, şi a celor care au fost sub comanda lui  Belgiojoso , situaţia şi perspectivele s-au schimbat radical. Acest „domn maghiar cu sabia" a fost un excelent politician, cu un simţ strategic militar de excepţie.

Regimentul lui Pezzen - infanterişti (3000 de soldaţi) ) şi cavalerie sileziană (600 călăreţi) - în noaptea zilei de 14 octombrie 1604. (în plină noapte) a pornit de la Álmosd prin mlaştinile şi vadurile Văii Ierului, ca la Roşiori să se întâlnească  cu regimentele pornite din cetatea Adrian spre cetatea din Cherechiu Mare. Bocskai cu 300 de haiduci din Kölesér şi cu cei 1500 de haiduci trecuţi în subordinea lui de sub comanda lui Dampierre, în pădurea de lângă Diosig, ascunşi printre tufişuri, hăţişuri, stufărişuri au aşteptat oastea lui Pezzen, care aduceau cu ei mai multe tunuri. Atacul a fost condus de către Bocskai însuşi. Acesta la primul atac a vrut să taie în două coloana oastei austriece, dar aceştia au respins toate atacurile şi au format o fortificaţie  de căruţe. Haiducii s-au luptat cu un curaj de nedescris. Cavaleria grea şi infanteria (artileria şi puşcaşii) i-a respins pe haiduci de mai multe ori, dar aceaştia, încurajaţi de cuvintele de îmbărbătare ale lui Bocskai au pornit din nou la atac. La al şaptelea atac, carul cu muniţie al austricilor a explodat. Aceasta a rupt fortificaţia de căruţe, iar Bocskai a comandat vitejilor săi al optulea atac, atacul victorios.  Astfel haiducii  au pătruns şi în lupta scurtă dar sângeroasă corp la corp  „i-au tăiat pe toţi" - scrie Szamosközy.  Colonelul Pezzen a fost rănit şi a fost luat prizonier. Bătălia gloriasă şi victorioasă s-a terminat în zorii zilei.  Acest excelent conducător de oşti a realizat cel mai mare succes militar maghiar din secolul al XVII. Într-o luptă deschisă a înfrânt, a nimicit armata austriacă.

Belgiojoso a plecat la Oradea iar de acolo la Kosice. Pe parcursul drumului armata lui s-a destrămat, iar populaţia civilă din Kosice nu i-a permis să intre în capitala Ungariei de Sus această „imagine a regelui" care în trecut i-a terorizat, astfel cu resturile oastei sale s-a refugiat în cetatea Spiš.  Bocskai era conştient, că unica modalitate de a forţa capitularea garnizoanelor imperiale din cetăţile transilvănene este ruperea liniilor de aprovizionare, rupere  posibilă numai prin cucerirea Ungariei de Sus.  Oastea lui de haiduci a plecat în goană la Kosice prin Debrecen şi Tiszalök, unde la 30 octombrie li s-a deschis poarta oraşului. Cu aceasta, centrul politic şi de putere al Ungariei de Sus a ajuns fără lupte  în subordinea lui Bocskai, dând astfel un impuls extraordinar mişcării anti-habsburgice. Bocskai a stat în tabăra de la Tiszalök în perioada 26 octombrie - 7 noiembrie. De aici, mişcarea lui s-a extins la scară  naţională, transformându-se într-o luptă de eliberare extinsă pe teritoriul Ungariei de Sus şi a Transilvaniei. În ultimele zile ale lui octombrie i s-au ataşat imigranţii transilvăneni, precum şi cel mai mare latifundiar al Ungariei de Sus, Homonnai Drugeth Bálint şi Mágóchy Ferenc, care au fost urmaţi de nobilimea comitatelor. La Tiszalök s-a organizat şi s-a format statul major militar al  revoltei, având printre ei ca membrii pe Rhédey Ferenc, Kátay Mihály, comandanţi cu experienţă ai haiducilor, şi alţii.

Bocskai îşi face intrarea trimfală în oraşul Kosice.  Multe cetăţi şi oraşe i se alătură şi îi jură credinţă. Generalul Basta este trimis împotriva haiducilor.

Bocskai şi haiducii săi, pe tot parcursul iernii, au „molestat şi au deranjat" inamicul, cu scopul ca aceaştia să părăsească Ungaria de Sus. Împăratul, la data de 21 decembrie 1604 i-a dispus lui Basta să lichideze această mişcare pe cât posibil pe cale paşnică. Bocskai însuşi era de acord cu această modalitate paşnică  dacă Transilvania îşi reprimeşte statutul de stat independent de casa de Habsburg iar el să fie recunoscut ca principe, cum a fost pe timpuri familia Báthory. După ce casa de Habsburg nici nu vroia să audă de îndeplinirea pretenţiilor lui Bocskai, în decembrie 1604 au pornit operaţiunile militare.  În februarie 1605. luptele erau în toi. Basta, rămas fără linii de aprovizionare, cu soldaţii protestanţi nemulţumiţi, de abia aştepta permisiunea să înceapă retragerea. A fost un militar de ispravă, şi-a dat seama că degeaba a învins în bătăliile din noiembrie 1604 de la Ozsgya şi Edelény, războiul propriu zis l-a pierdut.   Veşti bune au ajuns la Kosice din Transilvania şi Partium. Primul succes militar a fost cucerirea fortului de la Satu Mare, lupte unde greul au dus iobagii care s-au înrolat în armată.   Au fost cucerite Cetatea Chioarului, Lipova, Ineu, Lugoj, Karánsebes, Gilău.

Prin oameni de încredere, Bocskai a transmis secuilor de rând că vrea să dea uitării cele întâmplate în trecut - măcelărirea domnilor şi a nobilimii pro-turceşti şi pedepsirea revoltei secuilor de rând împotriva stăpânilor - şi în cazul în care îl sprijină, el nu numai că va recunoaşte drepturile de libertate din trecut ci le va şi apăra împotriva oricui!

Secuii şi majoritatea comitatelor din Transilvania l-a recunoscut de principe. În partea estică,  doar în cetatea Hust mai exista garnizoană imperială, iar în Ungaria de Sus în Tokaj, Presov şi Muráň, dar şi aceste cetăţi erau izolate, ca şi cel din Oradea, deschiderea porţilor era doar o chestiune de timp.

Bocskai, ca să-l atragă de partea sa pe prim-magistratul Báthory István  din Ecsed în lupta impotriva habsburgilor, i-a scris următoarele: „Punctul forte al oricărui imperiu este unitatea...Pe Dvs. nu vă consider doar prieten sau camarad, ci ca pe un părinte, vă respect şi vă preţuiesc şi doresc să procedez pe placul şi după sfaturile Dvs. " (Magyar történelmi tár. Pest. XIX. k. pag. 64-66. )

Bocskai, făuritorul de istorie, la adunarea naţională din Miercurea Nirajului din februarie 1605 a fost ales principe al Transilvaniei, iar în luna aprilie adunarea naţională din Szerencs l-a ales principele Ungariei. În invitaţia la adunarea naţională de la Szerencs, Bocskai scria: „Dvs. trebuie să decideţi doar în privinţa rezistenţei pe care s-o opunem inamicului, ca frumoasa dumneavoastră ţară să se liniştească şi să prospere". (Királyi Árpád szerk.: Magyar országgyűlési emlékek, Pest, 1855-től XI k. pag. 144-145. )

Alvinczi Péter, preotul lui Bocskai a descris pentru posteritate atmosfera adunării naţionale astfel: „Din câţi oameni am văzut, nu a fost nici unul care să nu lăcrimeze de bucurie, astfel cum se bucură fiii când li se întorc taţii." (Alvinczi Péter: Történeti feljegyzései. Ráday Gyűjtemény, 1955. évi Évkönyve, pag. 13. )

Latifundiarul din Partium, posesorul a două titluri de principe, a devenit un domnitor independent, de care trebuia ţinut seamă şi la nivel european. De acum, cuvântul şi faptele sale sunt jaloane nu numai  pentru un singur  popor dar pot influenţa şi desfăşurarea proceselor europene.

La data de 14 septembrie 1605, în biserica de la Mediaş, Bocskai este înscăunat în tronul principatului Transilvaniei. (În acest an - 2011 - la Mediaş, s-a dezvelit bustul în bronz al lui Bocskai). Secuii de rând, întăriţi în libertatea dobândită, văd în el un purtător al cauzei naţionale glorioase. Bocskai a luat o poziţie curajoasă faţă de interesele maghiarilor şi a protestanţilor. Principele ales şi investit al celor două ţări porneşte din Transilvania - unde a fost pentru ultima dată - către Ungaria, ca să participe la întâlnirea organizată pe câmpia Rákos de lângă Buda, cu marele vizir. A plecat cu inimă grea, dar nu a putut evita întâlnirea. În Transilvania l-a lăsat drept  locţiitor pe bătrânul Rákóczi Zsigmond, care după descrierea unui cronicar sas „a fost un domn bătrân şi blajin, care a ţinut ordine în ţară şi nu a tolerat excesele soldaţilor". (Hangay Zoltán: Erdély választott fejedelme Rákóczi Zsigmond. Bp. 1981. pag. 167. )

 

La data de 11 noiembrie 1605, pe câmpia Rákos, Bocskai preia de la marele vizir Lalla Mohamed coroana trimisă de către sultanul Ahmed I. El putea face abstracţie de atracţia, de vraja  coroanei. La aceea oră avea un prestigiu atât de mare la Înalta Poartă de care nu s-a mai bucurat niciun principe transivănean până atunci şi nici după el. Principala cauză a acestui prestigiu erau cele 60000 de săbii şi vitejii mânuitori ale acestora,  pe care le comanda Bocskai.

Bocskai deci dispunea de 60000 de săbii, Rudolf, pentru moment nu putea să se bazeze pe un număr mai mare de 20-25000 de soldaţi, dar şi din aceştia majoritatea era înghesuită în cetăţi iar trupele mobile erau demoralizate, li s-a făcut lehamite de lupte. Până şi  centrul militar din cetatea Nové Zámky şi-a deschis porţile generalului Homonnai Drugeth Bálint.

Bocskai, prin lupta sa de eliberare a slujit interesele întregii naţiuni.   A obţinut libertatea constituţională şi acest lucru a fost şi legiferat. În doi ani a redat demnitatea unei  ţări care a fost  călcată în picioare.

Slavă Domnului, lupta de eliberare a lui Bocskai şi în zilele de astăzi ţine vie conştienţa creştină şi naţională în noi, educându-ne în acest spirit.

 

IV. Lupta pentru pace a lui Bocskai

 

Europa creştină, la începutul secolului XVII. a fost împovărată de conflicte religioase şi politice. În politica habsburgilor, pe lângă războiul purtat împotriva turcilor s-a mai adăugat un anti-protestantism agresiv. Bocskai s-a ridicat pentru apărarea bisericii protestante vexată de către romano-catolici şi pentru dobândirea libertăţii naţiunii. Din revolta anti-habsburgică a lui Bocskai şi a haiducilor săi - din mila lui Dumnezeu - a devenit o luptă de eliberare religioasă. Acestei lupte pentru libertate şi pace îi aparţine şi Manifestul adunării naţionale de la Szerencs. Acesta este manifestul nobilimii legislative maghiare către Europa, care pentru libertate a luat arma în mână  în primăvara anului 1605. Manifestul adresat conducătorilor şi poparelor europene este un rechizitoriu împotriva lui Rudolf şi al guvernului său. Raţionamentul rechizitoriului, în esenţă, poate fi rezumat la faptul că guvernarea habsurgică  - folosindu-se de obligaţiile de război ale naţiunii maghiare şi astfel a slăbirii ei - a atacat maghiarimea  pe la spate. În perioada războiului de cincisprzece ani (între 1591-1606) în Bazinul Carpatic o mulţime de oameni au murit de foame şi din cauza unor boli contagioase.  Manifestul avea menirea de a comunica lumii exasperarea maghiarilor, să motiveze faptul, că ajungând într-o situaţie disperată de ce au renunţat la poziţia lor anti-otomană şi au devenit în mod silit aliaţii Înaltei Porţi. Ungaria a fost apărătoarea  Europei. Horărârea adunării naţionale din 1505 ţinută la Rákos a anunţat cu mândrie că „această ţară este scutul şi bastionul creştinismului şi îl apără cu preţul propriul sânge". Bocskai s-a ridicat împotriva împăratului pentru eliberarea patriei, pentru independenţă şi pentru libertatea religioasă. A luptat pentru unificarea ţătii - Regatul Ungariei şi Transilvania - pentru unitatea statală. Lupta strămoşilor noştri împotriva turcilor nu a fost doar pentru apărarea patriei  ci şi în interesul întregii lumi creştine. Din păcate, în această luptă am pierdut o mare parte din teritoriul ţării. Poporului maghiar, total sleit de puteri din cauza spiritului său de sacrificiu, i s-a răspuns cu o agresivitate mai mare din partea trupelor imperiale decât din partea duşmanului. Bocskai şi consilierii săi au avut o politică externă mai bună faţă de ţările creştine, fapt ce a dus la rezultatele scontate.

La adunarea naţională din Krupina, s-a luat o decizie privind un eventual armistiţiu dintre împărat şi maghiari. La sfârşitul anului 1605 nu numai maghiarii şi germanii, dar şi turcii au fost complet extenuaţi, toată lumea a dorit pacea Noi, maghiarii ştim cel mai bine, că războiul le place numai acelora care nu-l cunosc. Condiţiile de armistiţiu, hotărâte la adunarea naţională din Krupina, au fost trimise de către Bocskai casei de Habsburg. Împăratul Rudolf nu a vrut să ia act despre faptul că o mare parte din Ungaria şi Transilvania nu mai este sub a lui autoritate. Tratativele de pace, din partea habsburgilor s-au derulat prin arhiducele Mátyás. Sultanul Ahmed I., la data de 22 iulie 1606 i-a scris cu oarecare satisfacţie lui Bocskai că şi partea turcească doreşte pacea. În realizarea acestui armistiţiu, cuvântul hotărâtor l-a avut mărinimosul Bocskai. După Rákosmező şi Krupina, a devenit un factor de putere de nivel  european. Atât casa de Habsburg cât şi conducerea otomană  din partea lui Bocskai aştepta o soluţie favorabilă şi acceptabilă.

La data de 23 iunie 1606. a luat naştere acordul care poartă denumirea de „Prima pace de la Viena". În acest act, partea Habsburg a recunoscut aproape toate doleanţele lui Bocskai şi a susţinătorilor săi..

La data de 11 noiembrie, turcii şi habsburgii - după tratative  care au durat 12 zile - au semnat un armistiţiu pentru 20 de ani la Zsitvatorok. În conformitate cu cele 15 punce din acest acord, printre altele, împăratul Habsburg este scutit de impozitele turceşti. După semnarea  acordului, garnizoana austriacă a predat Oradea împuterniciţilor lui Bocskai.

Pentru data de 13 decembrie, principele, care la aceea dată era deja grav bolnav (boală de ficat şi insuficienţă renală) a convocat o adunare naţională la Kosice unde a întărit din nou şi definitiv hotărârile luate, cu anumite modificări. Conform acestora, libertatea practicării religiei trebuie extinsă şi la sate, se vor şterge din textul acordului „Prima pace de la Viena" expresiile „fără lezarea religiei catolice", ...iezuiţii să nu aibă permisiunea de şedere în ţară ...Între Ungaria şi Transilvania să se facă o alianţă veşnică şi Transilvania să trimită delegaţi la adunarea naţională a Ungariei. (Magyar Törvénytár 1526-1608. Bp. Pag. 981-995.) Habsburgii, cu greu, dar au acceptat aceste modificări şi au semnat acordul de pace final. Prin Pacea de la Viena, Bocskai a dobândit libertatea religioasă precum şi libertatea constituţională şi naţională. Principele protestant nu a cedat din drepturile protestanţilor dar a protejat şi drepturile catolicilor. Scopul final al lui era independenţa Transilvaniei şi a Ungariei faţă de turci şi austrieci!

Legat de lupta de eliberare şi de pace a lui, s-a trecut la înnobilarea haiducilor şi colonizarea acestora (9254 persoane), de cele mai multe ori pe propriile domenii, acordarea drepturilor vechi de libertate pentru secuii de rând şi menţinerea acestei situaţii. La 22 iunie 1606. într-un ordin sever adresat guvernatorului Rákóczi Zsigmond: secuii liberii şi gospodăriile lor să fie apărate de Căpitani!

Principele, odată cu începerea colonizării haiducilor şi cu restabilirea libetăţii secuilor, a realizat nu numai o restabilire unei dreptăţi sociale, dar a asigurat urmaşilor şi o bază militară,  ale căror costuri nu depăşeau posibilităţile.

Ultima sa luptă binecuvântată o duce în testamentul său: cu conştiinţă curată las şi  îndemn credincioşii din Transilvania şi Ungaria la unitate...să se ocrotească şi să se ajute reciproc, fiindcă este un lucru cunoscut că dezbinarea poate duce la dispariţia imperiilor mari, dar în unitate şi cei mici pot deveni mari. Amin!

 

 

Gellért Gyula

preot

 


Támogatók
Partener Leader: Érmelléki Református Egyházkerület     Partener de proiect: Kárpátia 2000 Egyesület